inforegio europa gov.ro mdrt primaria-fagaras fonduri UE
Luni-Duminica:10.00-17.00 0268.210000 info@turism-fagaras.ro
EnglishFrenchGermanRomanian

Circuit de vizitare Cetatea Făgăraşului

Sala de arheologie

Destinaţia de epocă - Poartă denumirea de „Turnul Thomory” de la familia de castelani ai Făgăraşului, cu acelaşi nume, care a început edificarea sa, în debutul secolului al XVI-lea (Paul Thomory castelan al cetăţii din 1508 până în 1520, a fost comandant al trupelor maghiare în bătălia de la Mohacs 1526, unde a fost asasinat). De regulă, în secolul al XVII-lea, încăperea, la care se urca pe şase trepte de lemn, a fost împărţită în trei camere, care au avut destinaţii şi denumiri diferite. Sunt expuse, aici, piese din descoperirile arheologice din Ţara Făgăraşului începând cu epoca Bronzului, continuând cu perioada dacică şi cea a stăpânirii romane (de-a lungul limes-ului au fost construite castrele Hoghiz, Cincşor şi Feldioara). Materialul ceramic expus este variat - din epoca Bronzului vase lucrate cu mâna sau obiecte de ritual, ceramică dacică din pastă grosieră sau fină. Dintre obiectele din perioada romană se detaşează masca romană (secolele II-III) descoperită întâmplător, piesă de mare valoare, deoarece piesele de acest fel sunt rare în cuprinsul fostului Imperiu Roman şi al provinciei romane Dacia. Din punct de vedere tipologic, masca, confecţionată din bronz, prin turnare şi apoi cizelare, face parte dintr-un coif de ceremonie pentru cavalerist roman, iar purtătorul acestei măşti este posibil să fi făcut parte din Cohorta II Flavia Bessorum, unitate militară auxiliară de pedestraşi, alcătuită din traci, care îşi avea sediul aici, în castrul de la Cincşor.
Lipsa descoperirilor arheologice din secolele următoare (secolele V - VII) ar putea fi explicată prin retragerea populaţiei localnice în zonele înalte, ferite, ale Ţării Făgăraşului, determinată de pericolul reprezentat de popoarele migratoare. Această discontinuitate majoră de locuire este întreruptă cu începere din secolul al VIII-lea, perioadă în care sunt datate câteva monede bizantine şi diverse urme de locuire. În perioada secolelor VIII-XI este datată aşezarea de la Comăna de Sus, de unde provin elegantele oale etalate.

Sala Medievală

Destinaţia de epocă - În inventarul anului 1632 era denumită „Casa a treia”, la 1656 „Casa Măriei Sale Domnului”, iar în cel de la 1676 „Casa Căpitanilor”, în încăpere intrându-se din exterior pe o uşă „pestriţă” cu zăvor de Bistriţa. Pentru încălzit, exista o vatră din piatră cioplită, pe picioare de fier, cu un cuptor cu cahle verzi smălţuite. Menţionată documentar pentru prima dată la 1222, Ţara Făgăraşului a fost legată de teritoriile de la sud de Carpaţi, fiind posesiune a domnilor munteni aproape un secol (1368 - 1462). Tradiţia istorică îl aminteşte pe legendarul „descălecător” făgărăşean Negru Vodă ca întemeietor al Ţării Româneşti, fără a se preciza o dată sau o perioadă. Numele său apare, însă, consemnat şi pe inscripţia pietrei genealogice a vicarului greco-catolic Ionaşcu Monea, comandată în anul 1728, în care se arată că un strămoş al vicarului ar fi fost vistiernicul lui Negru Vodă, piesă care este expusă în această sală. Patrimoniul muzeal aflat în expunere este în legătură directă cu istoria medievală a zonei Făgăraş. Se remarcă cele 24 de monede emise în Transilvania, parte a tezaurului numismatic descoperit în 1979 la Părău şi care cuprinde 5328 de monede, având cel mai mare număr de emitenţi dintre toate tezaurele monetare descoperite în ţară. Piesele de cult, realizate din argint sau cărţile tipărite în secolele XVII - XVIII-lea, la care se adaugă un bogat material fotografic conturează viaţa religioasă a credincioşilor din Ţara Făgăraşului.

Inventarele cetăţii Făgăraş din secolul al XVII-lea consemnează existenţa unor sobe, uneori monumentale, în fiecare dintre încăperile locuibile ale castelului. O parte din cahlele/plăcile de teracotă ale sobelor din camerele în care au locuit principii şi principesele Transilvaniei au rezistat vremurilor şi sunt prezentate publicului vizitator.

Sala de istorie modernă a Ţării Făgăraşului (secolele XVIII - 1918)

Destinaţie de epocă - A fost denumită, succesiv, „Casa a patra” sau „a doua boltă exterioară” (1632), „Casă” (1637), „Sală de mese” (1656) şi „Prânzitor” (1676), accesul făcându-se dinspre exterior pe două uşi duble ( dintre care una cu zăvor de Bistriţa). În anul 1656, este pomenit un ancadrament sculptat în piatră, cu blazonul principesei Anna Nadásdy, soţia lui Ştefan Mailat.  În această perioadă, Ţara Făgăraşului, ca şi întreaga Transilvanie, s-a aflat sub stăpânirea Imperiului habsburgic (1691-1867), iar mai apoi a Imperiului austro-ungar (1867-1918). În răstimpul amintit, districtul Făgăraş a suferit mai multe modificări din punct de vedere teritorial-administrativ, dintre care cea mai importantă a avut loc în anul 1863, când zona Branului a fost arondată Făgăraşului, urmată de trecerea câtorva localităţi din dreapta Oltului, în 1876, la comitatul Făgăraş, cum s-a numit din acel an. Din punct de vedere economic, este de remarcat existenţa unui număr însemnat de bresle în Făgăraş (cca. 20), care începuseră să funcţioneze încă de la sfârşitul secolului al XVI-lea (1598). Înfiinţarea lor se realiza pe baza unor privilegii acordate de către principii Transilvaniei, iar ulterior (de la sfârşitul secolului al XVII-lea) de către împăraţii austrieci. Au fiinţat pe aceste fundamente, cu mici modificări, până în deceniul opt al secolului al XIX-lea, când au fost desfiinţate, însă şi-au continuat activitatea sub forma de societăţi profesionale alte câteva decenii (până în anii imediat următori încheierii celui de-al doilea război mondial). Câteva din simbolurile breslelor făgărăşene – lăzi de breaslă, table de convocare sau sigilii – sunt etalate, o notă specială pentru tabla de convocare a breslei căciularilor executată în stil baroc, datată 1700. În domeniul economic, este de remarcat şi funcţionarea mai multor manufacturi de glăjărie/sticlărie, a unora de hârtie (la Făgăraş şi Cârţişoara) şi a altora din alte domenii, însă cu o activitate efemeră. Cea mai importantă glăjărie a fost cea de la Porumbacu de Sus, înfiinţată în 1619, cu meşteri sticlari aduşi de la Murano-Italia. Sticlăria realizată în această manufactură a cunoscut o mare bogăţie a formelor, atât în privinţa vaselor de uz, cât şi a celor decorative –flacoane, căni, pahare, vaze, farfurii ş.a.–, într-o serie întreagă de variaţiuni, piesele expuse ilustrând producţia celui mai important atelier de sticlărie din Transilvania.

Din prisma confesionalităţii, singurul eveniment major întâmplat în această perioadă a fost apariţia Bisericii greco-catolice, prin unirea unei părţi a românilor cu Biserica Romei (1701). După Edictul de toleranţă din 1781, al împăratului Iosif al II-lea, locuitorii făgărăşeni de ambele confesiuni au început să-şi ridice biserici din cărămidă şi piatră, mai spaţioase, în locul micuţelor biserici din lemn. Dacă în secolul al XVIII-lea şi în prima parte a celui următor activitatea şcolară se realiza mai mult în pridvoarele bisericilor sau prin case particulare, după 1850 debutează o activitate febrilă pentru ridicarea de localuri de şcoală, în special din cărămidă şi piatră. Rolul prim în această acţiune l-au avut bisericile, indiferent de confesiune, iar în fostele sate grănicereşti Fondul scolastic (al cărui preşedinte a fost multă vreme un făgărăşean celebru -generalul David Urs, baron de Mărgineni), fond creat special pentru acest scop după desfiinţarea, în 1851, a Regimentului I românesc de graniţă. Singura instituţie de învăţământ gimnazial din Ţara Făgăraşului a fost Şcoala „capitală” (centrală) românească, înfiinţată la 13 septembrie 1869 prin efortul cărturarului Ioan Codru-Drăguşanu, pe atunci vice-căpitan al districtului Făgăraş. După patru ani de funcţionare, din lipsă de fonduri şcoala se desfiinţează. În locul acesteia, din anul 1877 a funcţionat o Şcoală civilă de stat (pentru toate etniile), în mai multe localuri închiriate. La 1898, autorităţile au decis înfiinţarea unui Gimnaziu Central de Stat (liceu), care a funcţionat în localul Şcolii civile până în anul 1909 când s-a mutat într-un local propriu, construit în perioada 1907-1909. Condiţiile favorabile create românilor în urma primului război mondial, au condus la realizarea României Mari, proces care s-a desfăşurat pe întreaga durată a lunii noiembrie 1918, încununat cu Marea Adunare Naţională de la Alba-Iulia din 1 decembrie.  Şi românii făgărăşeni au aderat în masă la această acţiune (sub supravegherea Consiliilor naţionale şi a Gărzilor naţionale locale), strângându-se câteva zeci de mii de adeziuni la Unire, în acelaşi timp alegându-şi şi reprezentanţii care urmau să participe la adunarea care urma să consfinţească solemn unirea cu Vechiul Regat. România Mare, aşa cum a rezultat ea în urma tratatelor de pace încheiate după război, este ilustrată prin harta realizată în anul 1923.

Sala de ceramică decorativă

Destinaţia de epocă - Apare în inventarele de epocă drept „Bolta a treia” (1632), „Casa locuită de domnul Căpitan” (1637), „Casa soldaţilor şi slugilor din faţa sufrageriei căpitanilor” (1656), „Casa prefecţilor” (1676), pentru ca în 1726 să fie înregistrată drept „Cameră boltită cu cuptor verde”. Accesul se făcea de pe loggia castelului, printr-o uşă dublă (1632), lângă care, la 1676, mai figurează şi o fereastră. La anul 1656, este amintit şi un ancadrament cu blazonul principelui Gabriel Bethlen.
Încălzirea încăperii se realiza printr-un cuptor „verde smălţuit”, aşezat pe două picioare de fier (1632) sau „cuptor ţărănesc cu vatră” (1676), cu alimentare externă. La 1632, era amintit şi un celar vopsit, făcut din scândură, iar ca mobilier erau indicate următoarele: şase scaune cu braţe (dintre care 4 erau vopsite), două laviţe, un pat vopsit şi trei cuiere. Ceramica decorativă care a circulat în sudul Transilvaniei în special, a fost cel mai interesant segment al olăritului, unitară în concepţie, dar variată morfologic -, fiind una dintre cele mai bine individualizate şi frumoase ceramici din România., fie că este românească, săsească sau maghiară.

Ceramica decorativă săsească – piese reprezentative ale acesteia sunt prezentate publicului vizitator - a fost obţinută în diferite centre de olari – Nemşa, Saschiz, Drăuşeni - , fiecare dintre aceste centre cu caracteristicile sale. Cea mai valoroasă piesă a acestei ceramici este cana realizată de breasla de olari din Sibiu, la 1743, fiind şi cea mai veche piesă din colecţie. Decorată cu motivul ,,mărului de granat”, piesa are următoarea inscripţie în limba germană: ,,Beţi şi mâncaţi şi pe Dumnezeu să nu Îl uitaţi. Să trăiască sufletele bune” Cârţa, centru săsesc din Ţara Făgăraşului, a cărei breaslă a supravieţuit până la începutul secolului al XX-lea – ultimul olar de aici, Michael Schenker murind în 1906 -, a produs o ceramică diferită ca forme – ulcioare, căniţe cu gura bilobată, farfurii etc., policromia şi conturarea cu o linia a decorului fiind caracteristicile esenţiale ale acesteia. Ceramica decorativă maghiară a fost produsă în diferite centre –la Turda, farfuriile şi canceele expuse, realizate la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi în prima jumătate a celui următor, au fost decorate cu simboluri arhaice ce amintesc de vechile motive iraniene –pasărea, cerbul şi pomul vieţii -, într-o paletă cromatică restrânsă –albastru, verde, maron şi cafeniu. Aceeaşi cromatică o regăsim şi la ceramica produsă la Breţcu, în prima jumătate a secolului al XIX-lea. În Ţara Făgăraşului au existat câteva centre de olari români –cum a fost Noul Român, sat aşezat în dreapta Oltului, unde s-a început activitatea la sfârşitul secolului al XVIII-lea, după cum o dovedesc conscripţiile. Forma caracteristică a acestui centru este strachina cu pereţi curbaţi şi margini verticale. La Făgăraş ia fiinţă o breaslă olarilor încă din 1614, care cuprindea, aşa cum am amintit, atât olari unguri cât şi români. Motivele ornamentale sunt înrudite cu cele utilizate la Noul Român, motive dispuse central, dar cu o cromatică diferită. Albastrul este mai puţin folosit, predominând cafeniul, dar şi verdele. Reconstituirea unei sobe de cahle din sudul Transilvaniei vine să întregească şi să pună în lumină un meşteşug milenar, în care utilitatea, pragmatismul s-au îmbinat cu frumosul şi spiritul.

Sala Ţesături populare şi Port popular

Destinaţia de epocă - Încăperea a fost indicată drept „Bolta a patra” (1632), „Cămară” (1637), „Casa de slănini a Măriei Sale domnului Căpitan” (1656) şi „Casa cu cânepă” (1676). Se intra de pe loggia castelului, pe o uşă ce avea deasupra un ancadrament cu blazonul principelui Gabriel Bethlen (datat 1629), amintit pentru prima oară în 1656. Erau menţionate două ferestre mari (spre cetatea exterioară şi spre loggie) şi un cuptor cu cahle verzi smălţuite, cu alimentare din exterior. Tavanul boltit era simplu, fără decor, iar podeaua realizată din scândură.
Ţesăturile populare româneşti din Ţara Făgăraşului reprezintă una dintre cele mai vaste, mai bogate şi unitare categorii de piese. Ele s-au întâlnit în fiecare casă, fie la diverse întrebuinţări gospodăreşti - de uz -, fie ca element important, principal, al împodobirii interioarelor ţărăneşti – decorative sau legate de diferite obiceiuri, ceremonii. Aceste grupe de ţesături, ilustrate prin piesele expuse în vitrine sau aflate în componenţa interiorului ţărănesc din satul Drăguş, s-au dezvoltat inegal, grupa cea mai numeroasă, cu o valoare artistică deosebită fiind cea a ţesăturilor decorative folosite pentru împodobirea interiorului ţărănesc, aceste ţesături aducând o anumită căldură şi dându-i interiorului intimitate. Confecţionate din materiale diferite –cânepă, bumbac, lână– şi obţinute la războiul de ţesut, acestea îndeplinesc multiple funcţii, dintre care cea decorativă este care mai importantă, care se manifestă mai ales în sistemul de împodobire a interiorului făgărăşean. Sunt expuse şi ţesături decorative săseşti – o menţiune pentru piesele realizate în 1855 - şi maghiare într-o monocromie elegantă.

Port popular

Aşezată la poalele celor mai înalţi munţi din ţara noastră, Ţara Făgăraşului a fost o zonă etnografică cu o evoluţie unitară, atât în ceea ce priveşte meşteşugurile tradiţionale, cât şi structura portului popular. Portul popular din Ţara Făgăraşului, caracterizat prin simplitate şi robusteţe, trăsături date de liniile drepte ale costumului, de materialul gros, de lungime, dar şi de culoare, a fost supus unor transformări şi fluctuaţii continue, dar lente. A fost purtat de toată populaţia şi în toate împrejurările. Fiecare nivel de vârstă îşi avea propriul său cod de simboluri - croială, culoare, câmp ornamental sau însemne vestimentare -, care îi asigura un anume statut, o recunoaştere în comunitate. Cea care a triat atât de bine culoarea cât şi elementele ornamentale a fost comunitatea rurală care a reţinut numai ce este esenţial şi definitoriu din realitatea imediată sau ca rezultat al experienţei sale de viaţă şi le-a adaptat cerinţelor estetice ale ei. Portul popular a reflectat şi gustul estetic al purtătorilor. Până la primul război mondial, înnoirile au fost continue, dar treptate, prin integrarea organică a elementelor de port noi. Din deceniile trei-patru, sub influenţa oraşului, materiale şi piese noi pătrund în port. Din componenţa vechiului costum de femeie, cea mai interesantă piesă a fost, fără îndoială, pomeselnicul, piesă care s-a purtat în aproape toate satele din zona Făgăraşului. Unic şi ancestral, ţesut în război, întotdeauna în trei iţe, din bumbac şi cu puţine elemente decorative, pomeselnicul se purta atât vara cât şi iarna. În mod obişnuit, pomeselnicul se purta peste căiţa cu urechi sau reţe şi fruntar, înconjurând obrazul într-un cadru negru şi alb de formă trapezoidală. Acoperământul cu pomeselnic, original şi atrăgător ca înfăţişare, dar complicat şi în bună măsură stânjenitor, a dispărut după primul război mondial. Deşi prezenţa lor în zona Făgăraşului este redusă doar la satul Hălmeag şi Făgăraş, maghiari au creat o civilizaţie cu proprii ei caracteristici, portul popular fiind una dintre acestea.

Aduşi din vestul Europei începând cu secolul al XIII-lea şi colonizaţi în câteva zone din Transilvania, saşi au păstrat habitatul rural specific care îi distinge de ceilalţi, cu puternice tendinţe conservatoare, mai ales la nivelul costumului, marcă de identitate care poartă elemente definitorii ale civilizaţiei săseşti şi care în patrimoniul muzeului nostru este bine individualizat. În cadrul costumului de sărbătoare bijuteriile ocupă un loc important, cele mai interesante piese expuse sunt acele de prins părul, paftaua purtată pe piept (Heftel), cordonul (Gürtel). Aceste podoabe, au fost realizate din bronz sau argint aurit prin prelucrare la cald în tehnica repoussé prin gravare şi incizare cu o decoraţie florală de tip renascentist şi apoi după linia morfologică şi stilistică de influenţă barocă. În Ţara Făgăraşului împodobirea interioarelor este o trăsătură generală, depăşind cu mult stricta utilitate a mobilierului,fiind găsite soluţii prin care s-a îmbinat armonios nevoile practice cu cerinţele de confort estetice, reunind într-un ansamblu unitar diferit categorii de piese: mobilier, ţesături de casă, icoane pe sticlă, interiorul ţărănesc reprezentând sinteza creaţiilor artistice populare din Ţara Făgăraşului.

Sala de artă religioasă

Destinaţie de epocă - Denumită la 1632 „Ultima boltă, cu stâlp de piatră”, încăperea îşi va schimba şi ea destinaţia: „Bolta cu pat” ( 1637), „Casa parohilor sau a domnului Medgyesi” (1656) şi „Casa cu făină” (1676). Accesul se făcea tot dinspre loggia castelului, pe o uşă cu ancadramente din piatră, având deasupra „o ferestruică” sub care era „titlul lui Ştefan Mailat”. Dacă în 1632 erau menţionate trei ferestre cu 12 „geamuri”, în 1656 apăreau patru ferestre pentru iluminatul diurn, iar la anul 1676 sunt indicate numai două –„una spre cetatea exterioară şi alta spre pridvorul bisericii”.
Tavanul boltit era sprijinit, ca şi astăzi, pe o coloană, iar pavimentul era realizat din cărămidă (1656). În 1632, se nota că „această casă este despărţită cu scânduri”, iar în 1676 că existau două despărţituri mari de scânduri, în care se aflau sorturi diferite de făină, tărâţe, praf de moară ş.a. Pictura pe sticlă din Transilvania, integrată unui fenomen cultural central şi vest european, sinteză între tehnica Occidentului şi spiritualitatea Orientului se afirmă drept cea mai interesantă formă a artei noastre populare, ea înmagazinând credinţe, suferinţe, speranţe. Timp de aproape două veacuri cât s-a practicat, din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea până în preajma celui de-al doilea Război Mondial, tehnica înnobilării sticlei prin pictură s-a dezvoltat, aici în spaţiul intracarpatic, ca o pictură religioasă sub forma icoanei pe sticlă, povestirile apocrife sau hagiografice, legendele populare găsindu-şi transpunerea grafică cea mai remarcabilă.

Meşteşugul picturii pe sticlă a fost practicat, în Transilvania în zone şi centre diferite – Nicula, Iernuţeni, zona Sebeş – Alba, zona Sibiului, Ţara Făgăraşului, Şcheii Braşovului, în puncte importante ale drumului comercial ce lega sudul de centrul provinciei. Icoanele pe sticlă aflate în expunere au fost realizate de zugravi din Ţara Făgăraşului, începând cu prima jumătate a secolului al XIX-lea, subiectele iconografice fiind variate – de la sfinţi protectori, scene din viaţa Fecioarei Maria sau a lui Iisus. Altarul triptic bisericii evanghelice din Cincşor, pictat la mijlocul secolului al XVII-lea, prezintă Răstignirea lui Iisus, iar pe aripile laterale sunt redate scenele ale Patimilor lui Iisus. Piesa este valoroasă datorită rarităţii sale, puţine muzee din România având în patrimoniu său asemenea bun cultural.

Sala Virgil Fulicea

Destinaţia de epocă – Este una din încăperile care nu şi-au schimbat destinaţia de-a lungul secolului al XVII - lea, deşi apare cu denumiri diferite: cămara dinaintea bastionului roşu sau tinda din faţa depozitului de aur, accesul realizându-se dinspre sala Dietei. Printre personalităţile marcante ale artei plastice româneşti din a doua jumătate a secolului al XX-lea s-a numărat şi sculptorul făgărăşean Virgil Fulicea (1907-1979). Acesta s-a născut la 9 august 1907 în localitatea Vaida-Recea, unde a şi urmat şcoala primară, după care, familia mutându-se la Făgăraş, a absolvit Liceul „Radu Negru” în 1926. Între 1926-1932 a fost student al Şcolii de Arte Frumoase din Cluj, urmând în paralel şi Facultatea de Drept.

După câţiva ani de profesorat la Blaj, timp în care a scris poezii şi a făcut pictură de şevalet, în 1938 a făcut o călătorie de studii în Italia, unde a admirat capodoperele artei renascentiste, care i-au deschis drumul spre sculptură. Anii următori a făcut cercetări şi studii de cioplire a pietrei, de şlefuire a marmurei, dar şi câteva lucrări în bronz, cum este piesa Sărutul. Vasta creaţie a artistului reuneşte lucrări realizate în bronz, marmură, piatră, ghips, alabastru, porţelan dar şi numeroase machete pentru monumente. Înainte de a trece la cele veşnice, artistul a donat tot ce mai avea în atelierul său (76 de lucrări) Muzeului Ţării Făgăraşului, în anii 1975 şi 1979, ca un gest de omagiu pentru locurile natale. Printre aceste lucrări se numără şi Mihail Sadoveanu-bust (1964), Dragoste-maternitate (1966), Primula-Ciuboţica cucului (1969), Mama, Gheorghe Şincai-cap (1965) şi Fată din Drăguş (1954).

Turnul Roşu

Destinaţie de epocă - În anul 1632 încăperea este amintită cu mai multe denumiri –„Bastionul rotund sau roşu”, „Camera aurită” sau „Tezaurul cu scara secretă”, accesul făcându-se pe două uşi duble, „cu zăvoare bune de Bistriţa”, dintre care una „se deschide la scara secretă”. De asemenea, erau menţionate două ferestre cu opt ochiuri, o masă simplă şi un cuptor cu cahle verzi smălţuite. Pe lângă trei rame pentru tablouri, un baston îmbrăcat în catifea purpurie şi patru arme pentru muschetari pedestraşi, erau inventariate şi trei şei „vechi nemţeşti”, dintre care:
- una acoperită cu catifea verde, „rămasă de la Principesă ( Caterina de Brandenburg-n.n.), blăniţă cu aur” şi cu scara de la şea aurită;
- alta „e acoperită cu catifea albastră, bogat blăniţă cu aur, jur-împrejur forsadă de aur pe ea”;
- a treia era acoperită cu „postav cenuşiu din Anglia, cusut bogat cu fire de aur”.

Ulterior, apare cu denumirile de „Bastionul roşu” (1637), „Casa de sub turn” (1656), „Casa de sub turn, acum a croitorilor” (1676) şi „Camera rotundă din turnul cu orologiu” (1726). Pavimentul era realizat din cărămidă (1656), iar în 1676 erau menţionate, ca mobilier, următoarele: trei mese, un scaun cu braţe şi două laviţe. Acum, aici, sunt expuse arme albe din secolele XII-XVII – spade, săbii, halebardă, tunuri – replici, ghiulele şi arme de foc din secolul al XIX-lea.

Sala Dietei

Destinaţia de epocă - Încăperea este menţionată pentru prima oară în anul 1581 sub numele de „Sala Ţării” (Sala Dietei), fiind decorată cu fresce şi inscripţii, pentru ca în 1621 să apară cu denumirea de „Sala Mare”. Probabil funcţiunea de Sală a Dietei fiind deja transferată la nivelul III al castelului (în Sala Tronului), a făcut ca la inventarul din anul 1632 să se menţioneze că era împărţită în trei încăperi. În anul 1639 era adăugat amvonul şi probabil de atunci i se dă destinaţia de capelă/biserică; la 1648 erau menţionate reparaţii la tavanul capelei. Inventarul din 1656 consemna că lângă scaunul de rugăciune al principesei erau 6 rânduri de scaune de rugăciune pentru doamnele şi domniţele de la Curte, iar amvonul era acoperit cu baga brodată în aur. Două decenii mai târziu – în 1676 – apare cu denumirea de „Biserica cu uşă neagră”, fiind indicată o fereastră şi deasupra amvonului. După transformarea Cetăţii în garnizoană militară de către austrieci, apare cu denumirea de „Capela romano-catolică” (1726).

În 1943 preotul confesor al garnizoanei militare nota, în cartea Cetatea şi oraşul Făgăraş, că, în 1937, cu ocazia renovării acestei încăperi, s-au găsit pe peretele nordic, patru sicrie cu oseminte omeneşti presupuse a fi ale unor principi. Aceste oseminte împreună cu cele câteva pergamente care s-au găsit în ele au fost rezidite chiar în locul unde au fost găsite. Tot el menţiona că la acea dată, se mai păstrează rămăşiţele unui mecanism al morţii, adus de austrieci, numit ,,fecioara de fier”, despre a cărui existenţă scria cu aproape un secol în urmă filologul ceh care călătorind prin cele trei Ţări Române, vizitează cetatea unde vede această fecioară.

Turnul Negru

Destinaţia de epocă - Dacă în 1637 este amintită drept casa cu sobă cu cahle, în perioada următoare are destinaţie de depozit. Sunt expuse statui ce înfăţişează sfinţi realizate din lemn de tei, în secolul al XVII-lea şi care au făcut parte din capela romano-catolică ce a fost amenajată în fosta sala a Dietei.

În completarea expoziţiei, a fost realizată reconstituirea unui mic altar, cu o Biblie germană (ediţie de la sfârşitul secolului al XVII-lea a Bibliei lui Martin Luther), o faţă de masă bisericească şi un potir din alamă argintată.

Muzeul găzduieşte colecţia particulară Carol Fűlöp Szöcs, ce cuprinde sticlărie – glăjărie, icoane pe sticlă, piese vestimentare şi ţesături săseşti.

Sala de sticlărie - glăjărie

Destinaţia de epocă - la anul 1632 este menţionată simplu ,,casa Bathory”, în anul 1656 are o dublă funcţiune – casa maestrului de ceremonii şi ,,casa drabanţilor”, încăperea având o uţă cu ancadramentul de piatră care era sculptat cu blazonul familiei Bathory. La 1676 era denumită ,, ultima casă dinspre colţ”.

Colecţia particulară ce cuprinde piese de glăjărie - sticlărie, a fost constituită începând cu anii 1950 ai secolului trecut, când oferta era generoasă şi permitea alegerea celor mai remarcabile piese. Alcătuită cu multă pasiune , dar şi cu multă pricepere, colecţia particulară de sticlărie aduce în faţa publicului piese realizate începând cu sfârşitul secolului al XVII –lea şi până la începutul secolului al XX-lea.

Sala de icoane pe sticlă

Destinaţie de epocă – La anul 1656 a fost sufrageria Doamnei, accesul la această încăpere realizându-se printr-o uşă cu ancadrament de piatră. Inventarul acestei case ai căror pereţi erau vopsiţi în diverse culori, cuprindea o sobă cu cahle verzi operă a unui meşter anabaptist, 4 scaune, 2 laviţe. În ultimul inventar al acestui secol apare sunt denumirea simplă de altă casă.

Colecţia particulară de icoane pe sticlă Carol Fulop Szocs se poate constitui într–o sinteză a picturii pe sticlă din Transilvania, fiind etalate icoane din aproape toate centrele unde tehnica înnobilării sticlei prin pictură s-a practicat, icoane remarcabile realizate începând cu sfârşitul secolului al XVIII-lea şi până în a doua jumătate a secolului al XIX-lea.

Turnul Pestriţ

Destinaţie de epocă – A fost pe rând, „Bastionul Bathory (pestriţ)” la 1632, apoi cinci ani mai târziu casa cu 10 tablouri în rame, pentru ca în 1656 să fie Camera Doamnei sau Camera interioară a Principesei. În 1676 este numită ,, casa de mijloc în care obişnuia să stea Suzana Lorantfy ca văduvă”. Pe lângă şemineul care avea partea de jos din piatră cioplită, încăperea era prevăzută şi cu ,,trei cuiere simple şi un pat mare adânc, ornamentat”. Muzeul deţine în patrimoniul său piese de mobilier urban, marea majoritate datând din secolul al XIX-lea, cu excepţia celor două oglinzi de cristal în stil baroc (expuse în fundal), din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea. Stilul Biedermeier a reprezentat un stil de decoraţie interioară şi de mobilier caracterizat prin forme simple, suprafeţe netede, cu aspect general greoi, exprimând gustul pentru confort şi pentru viaţa intimă de familie; s-a dezvoltat în ţările Europei Centrale, cu extinderi până în Italia şi Rusia, între anii 1815 şi 1860. Mobilierul stil Louis-Philippe (1830-1848) este simplu, cu linii rotunjite şi cu puţine elemente ornamentale.

El continuă în spiritul stilului Restauraţiei, cu linii curbe, dar cu mai puţine ornamente. Se exploatează cele mai bune forme din stilul Gotic, din Renaştere, din Louis XIII şi Louis XIV, însă ornamentaţia este mult simplificată. Mobila devine mai funcţională, pentru a servi mai bine modului de viaţă mai activ al burgheziei. Se preferă lemnul de culoare închisă, mai ales de nuc sau mahon. Funcţie ornamentală aveau în primul rând picioarele mobilelor, postamentele, consolele cu forme de labă sau gheară de leu, colonetele canelate etc. Dacă până acum mobila se vindea piesă cu piesă, revoluţia industriala a adus procese noi de producţie iar meşterii încep să facă mobilă în set. Pentru o mai bună vizualizare a mobilierului acestei perioade, au fost expuse două variante de garnitură de salon. În ultimele decenii ale secolului al XIX-lea, îşi face loc un stil eclectic – Historismus –, care dezvoltă numeroase încercări pentru a reînvia stilurile Renaştere, Baroc, Rococo ş.a., însă nemaireuşind să atingă nivelul de frumuseţe şi strălucire al acestora. Producţia de mobilier se caracterizează prin seria mare industrială, în care sunt repetate modele simplificate sau fanteziste inspirate din stilurile anterioare.

Antecamera Turnului Pestriţ

Destinaţia de epocă - În anul 1632 era încăpere de acces – pridvor – la palatele din rândul de sus, peste mai bine de 4 decenii fiind menţionată simplu – casă cu uşă vopsită şi vatră din piatră, pe pereţii căreia erau două foarte frumoase şi ornamentate armare.

Sala de ,,Cusătură, broderie şi dantelă săsească. Secolele XVIII-XX”. Colecţia particulară ,,Carol Fűlop Szöcs”

Destinaţia de epocă – La 1632 încăperea era menţionată sub numele de palatul vechi Bathory, la 1637 doar casă, pentru ca în 1656 să fie casa fetelor. În 1676 de aici se putea urca pe o scară în 6 trepte de lemn spre locuinţa lui Dionisie Banfi. Mobilierul era simplu, auster - canapele duble, vopsite şi o masă simplă. Elementele vestimentare din componenţa costumului urban şi a celui ţărănesc prezentate publicului vizitator se remarcă prin eleganţă şi prin bogăţia motivelor decorative monocrome sau policrome.

Piesele de ţesătură săseşti - feţe de masă, feţe de pernă, ştergare etc. – au fost lucrate în casă, la războiul de ţesut, decorate fie cu motive alese cu mâna, într-o tonalitate monocromă (roşu sau negru) fie brodate pe fir, piese care au fost executate începând cu secolul al XVIII-lea şi până în primul sfert al secolului trecut.

Sala de artă decorativă

Destinaţie de epocă – Încăperea apare amintită, la 1632, ca cea de-a doua casă din palatul vechi Bathory”, cu o uşă de Viena vopsită şi cuptor smălţuit, de încălzit din afară. La anul 1637 avea plafonul din scânduri, iar la 1656 era prevăzută cu o sobă rotundă de cahle verzi smălţuite. Mobilier: pat simplu, 3 canapele duble, o canapea ţărănească lungă cu braţe, o masă simplă.

„În zid, un armoar făcut din scânduri, fără uşă”. Arta decorativă cuprinde o largă categorie de obiecte executate din diverse materiale şi în tehnici diferite, realizate cu scop utilitar şi estetic. Destinată înfrumuseţării fiinţei umane (veşminte, podoabe, giuvaere), ca şi spaţiului ambiental (mobilier, ceramică, faianţă, porţelan, ceasuri, argintărie, alte metale etc.), arta decorativă determină modul de viaţă social. Clasată şi sub denumirile de artă aplicată, arte minore, arte industriale sau design, arta decorativă se constituie într-un permanent dialog cu creaţiile din domeniul artelor plastice.

Sala de Carte veche

Destinaţie de epocă – În inventarul din 1632 este amintită drept ,,prima casă de deasupra porţii cu uşă cu un zăvor simplu, cu un cuptor verde smălţuit de aprins pe dinăuntru, cu o fereastră mare cu cinci aripi, cu ochiuleţe mici”. În 1676 este menţionată drept casa de jos cu o uşă veche cu pervaz, de unde coborând ,, 6 trepte din lemn ajungem în casă”. Invenţia lui Guttenberg – tiparul –, la mijlocul secolului al XV-lea, a avut consecinţe imense asupra evoluţiei culturii. Rapiditatea răspândirii invenţiei, precum şi numărul mare al lucrărilor tipărite demonstrează acest lucru.

În cele din urmă, nevoia de carte a fost aceea care a impulsionat răspândirea tiparului. Această răspândire rapidă a tehnicii tipografice avea curând să cuprindă şi spaţiul românesc, începând cu secolul al XVI-lea. Răspunzând nevoilor de informare continuă, cartea apărută în oricare dintre teascurile tipografice ale Europei s-a adresat oamenilor de pretutindeni, după cum o dovedeşte şi larga ei circulaţie. Numai cartea veche românească – în esenţa ei religioasă –, a circulat doar în spaţiul intra - şi extracarpatic. Sălile de expoziţie temporară au găzduit şi găzduiesc expoziţii interesante şi inedite cu piese din patrimoniul muzeului sau realizate în colaborare cu alte muzee sau instituţii de cultură.

Culoar de trecere